Stim ca nu stim
Oamenii o sa incerce intotdeauna sa te traga dupa ei, sa te faca sa adopti credintele lor. Vei incerca sa lupti ascultandu-ti primul instinct dar numai dupe ce vei fi inteles ca raspunsurile sunt in tine si cu tine mereu vei inceta sa lupti. Vei intelege ca cel mai bun lucru pe care il poti face pentru tine e sa accepti. Tu poti sa continui sa mergi pe drumul tau mai ales pe cel interior. Chiar nu conteaza parerea celorlalti atata timp cat tu esti fericit, impacat, multimit, recunoscator pentru ceea ce ai. Iar cand iti (re)amintesti ca in tine se afla de fapt ceea ce cauti iti vei intoarce privirea sper interior iar exteriorul nu te va mai atinge, influenta si nici nu iti va mai urca stanci pe suflet. Atunci vei fi fericit si te vei simti liber.
Cuvinte nerostite
Sunt departe dar ma intorc mereu la tine, ma intorc moment, in fiecare zi, in fiecare clipa. De fapt, simt ca nu am plecat niciodata iar tu, ai inteles si te-ai apropiat din ce in ce mai tare. Mi-ai fost alaturi tot timpul, m-ai purtat in brate fara sa obosesti.
Ti-am incredintat sufletul cand corpul meu a plecat in aventuri cu final nebanuit iar tu l-ai ingrijit, l-ai pansat, l-ai imbracat in dragoste de fiecare data cand eu l-am ranit. M-ai imbratisat in fiecare noapte, m-ai protejat, m-ai linistit, ai vegheat asupra mea asteptand rabdator sa ma intorc. Tu stii ca o sa ma intorc. Ma simti acolo insa iti dorest prezenta mea fizica la fel de mult cum eu imi doresc sa te am din nou in brate, sa te privesc in ochi, arzand de nerabdare sa gasesc momentul potrivit pentru soapte dulci, cuvinte pe care cu greu le mai pot stapani, gesturi tandre.
Dar tu stii deja toate astea iar cuvintele ar spulbera farmecul ce ne invaluie. Sentimentele sunt mai presus de cuvinte.
Acum, imi doresc sa vin acasa, imi doresc sa ies din jocul asta pe care l-am complicat cat de mult s-a putut. Ma intreb uneori daca m-ai fi lasat sa plec daca as fi daramat zidurile din jurul tau si ti-as fi spus lucruri pe care nu erai pregatit sa le auzi. Ne-am jucat amandoi impecabil rolul ignorantei intr-un apus de vara insorira. Ne-am sfasiat sufletele cu un zambet amar si am pretins ca asta ne dorim. Eu am ramas acolo iar tu ai venit cu mine si in toata agitatia nu ne dorim decat sa ne reunim, sa ne tinem de mana si sa plutim in sfera noastra aurie. Se intampla rar sa iti gasesti jumatatea, linistea, intelegerea, casa...si totusi noi ne-am ingaduit sa plecam. Cum sa imi gasesc acum calea sa ma intorc? Nu vreau sa te pierd, nici sa te tin in loc, nici sa abuzez de intelegerea si rabdarea ta.
M-am ratacit dar voi fi mereu a ta.
Ti-am incredintat sufletul cand corpul meu a plecat in aventuri cu final nebanuit iar tu l-ai ingrijit, l-ai pansat, l-ai imbracat in dragoste de fiecare data cand eu l-am ranit. M-ai imbratisat in fiecare noapte, m-ai protejat, m-ai linistit, ai vegheat asupra mea asteptand rabdator sa ma intorc. Tu stii ca o sa ma intorc. Ma simti acolo insa iti dorest prezenta mea fizica la fel de mult cum eu imi doresc sa te am din nou in brate, sa te privesc in ochi, arzand de nerabdare sa gasesc momentul potrivit pentru soapte dulci, cuvinte pe care cu greu le mai pot stapani, gesturi tandre.
Dar tu stii deja toate astea iar cuvintele ar spulbera farmecul ce ne invaluie. Sentimentele sunt mai presus de cuvinte.
Acum, imi doresc sa vin acasa, imi doresc sa ies din jocul asta pe care l-am complicat cat de mult s-a putut. Ma intreb uneori daca m-ai fi lasat sa plec daca as fi daramat zidurile din jurul tau si ti-as fi spus lucruri pe care nu erai pregatit sa le auzi. Ne-am jucat amandoi impecabil rolul ignorantei intr-un apus de vara insorira. Ne-am sfasiat sufletele cu un zambet amar si am pretins ca asta ne dorim. Eu am ramas acolo iar tu ai venit cu mine si in toata agitatia nu ne dorim decat sa ne reunim, sa ne tinem de mana si sa plutim in sfera noastra aurie. Se intampla rar sa iti gasesti jumatatea, linistea, intelegerea, casa...si totusi noi ne-am ingaduit sa plecam. Cum sa imi gasesc acum calea sa ma intorc? Nu vreau sa te pierd, nici sa te tin in loc, nici sa abuzez de intelegerea si rabdarea ta.
M-am ratacit dar voi fi mereu a ta.
Oamenii te folosesc atat cat le dai voie, ce-mi pasa mie ca oamenii inteleg gresit actiunile mele atata timp cat eu nu sunt confuza si nu ma pierd?
Am invatat ca bunatatea si ajutorul sunt mai presus de barfele si rautatile intalnite la orice colt. De ce m-as schimba eu in rau, de ce as judeca eu pe ceilalti cand nu stiu motivele pentru care au ajuns sa fie ceea ce sunt azi?
Pretuiesc mai mult linistea si confortul meu interior decat vorbele pe care min le-ar putea arunca oricine. Eu stiu cine sunt iar daca exista oameni care vor vrea sa ma cunoasca e suficient sa se apropie cu bunatate. Simturile mi-au revenit, mi-a fost dor de mine iar folosita nu voi fi decat atat cat accept, atat cat consider ca o fac din bunatate, din suflet si nu constransa.
Putini au fost acei care de-a lungul timpului au avut de spus cuvinte rele despre mine si tot aceia au fost si cei carora le-am dat o parte din sufletul
meu. Am suferit pe moment dar mai apoi am incercat sa inteleg, am iertat si nu am incetat sa fiu eu. Calea e sa fii bun, sa iubesti, sa ierti, sa nu te pierzi, sa mergi pe drumul tau...oricare ar fi el, e cu siguranta cel bun pentru tine. E cel care te va ajuta sa iti inveti lectiile si sa iti indeplinesti rolul.
Coltul gurii in sus!
Am invatat ca bunatatea si ajutorul sunt mai presus de barfele si rautatile intalnite la orice colt. De ce m-as schimba eu in rau, de ce as judeca eu pe ceilalti cand nu stiu motivele pentru care au ajuns sa fie ceea ce sunt azi?
Pretuiesc mai mult linistea si confortul meu interior decat vorbele pe care min le-ar putea arunca oricine. Eu stiu cine sunt iar daca exista oameni care vor vrea sa ma cunoasca e suficient sa se apropie cu bunatate. Simturile mi-au revenit, mi-a fost dor de mine iar folosita nu voi fi decat atat cat accept, atat cat consider ca o fac din bunatate, din suflet si nu constransa.
Putini au fost acei care de-a lungul timpului au avut de spus cuvinte rele despre mine si tot aceia au fost si cei carora le-am dat o parte din sufletul
meu. Am suferit pe moment dar mai apoi am incercat sa inteleg, am iertat si nu am incetat sa fiu eu. Calea e sa fii bun, sa iubesti, sa ierti, sa nu te pierzi, sa mergi pe drumul tau...oricare ar fi el, e cu siguranta cel bun pentru tine. E cel care te va ajuta sa iti inveti lectiile si sa iti indeplinesti rolul.
Coltul gurii in sus!
Adun in mine toata tristetea lumii, eu si altii ca mine si ma ravratesc doar atunci cand mi se pare ca mi se trimite intentionat, fortat, mai mult decat e cazul. Atunci cand se arunca spre mine nefericirea bazata pe iluzii, minciuni, falsa dorinta de a depasi o conditie mai putin decat mediocra.
O preiau, o simt in piept, in gat si o dau afara prin ganduri si cuvinte si nu e suficient. Ma intorc atunci spre Univers, cer si primesc energie pozitiva si merg mai departe dar intorc spatele abuzurilor si vampirilor care-mi storc energia, fara sa spun nimic. Accept ca mi se trimite dar aleg daca primesc sau nu. Imi accept rolul dar il joc in stilul meu. Compromisurile le fac voit atunci cand aleg eu si pentru atata timp cat le pot duce fara sa ma doboare. Nu-mi consum rezerva de energie, asul din maneca il pastrez pentru clipa ultima, cea mai de pret si nu din egoism, ci doar pentru a ma proteja si pentru a pastra samanta bunatatii plantata adanc in fiecare dintre noi pe care voi incerca sa o transmit ca pe o mostenire pretioasa pentru cei care vor vrea sa o accepte si sa creada in ea. Este tot ce avem mai de pret, mai pur si mai sincer.
O preiau, o simt in piept, in gat si o dau afara prin ganduri si cuvinte si nu e suficient. Ma intorc atunci spre Univers, cer si primesc energie pozitiva si merg mai departe dar intorc spatele abuzurilor si vampirilor care-mi storc energia, fara sa spun nimic. Accept ca mi se trimite dar aleg daca primesc sau nu. Imi accept rolul dar il joc in stilul meu. Compromisurile le fac voit atunci cand aleg eu si pentru atata timp cat le pot duce fara sa ma doboare. Nu-mi consum rezerva de energie, asul din maneca il pastrez pentru clipa ultima, cea mai de pret si nu din egoism, ci doar pentru a ma proteja si pentru a pastra samanta bunatatii plantata adanc in fiecare dintre noi pe care voi incerca sa o transmit ca pe o mostenire pretioasa pentru cei care vor vrea sa o accepte si sa creada in ea. Este tot ce avem mai de pret, mai pur si mai sincer.
Rau sau bun?
Simtim tot mai apasator greutatile in lumea in care traim iar cei mai multi se decid sa treaca de partea cealalta... sa aleaga raul in defavoarea binelui. Se dau de partea raului crezand ca o sa le fie mai bine fara a lua macar o clipa in considerare faptul ca a fi bun este o virtute.
Avem mult de invatat de la copii, ei iti pot spune acum ca te urasc iar peste putin timp sa te stranga in brate din tot sufletul, cu toata sinceritatea... Si atunci ma intreb...oare ceea ce facem pentru copiii nostri se numeste educatie sau manipulare? In incercarea noastra de a-i ocroti oare nu facem decat sa le deformam imaginea lumii ideale in care au ales sa se nasca?
Putem numi iad altceva decat suferinta din sufletul celui dezamagit, stors de energie, incercat de prea multe greutati?
Suntem flamanzi de un sentiment familiar dar pe care nu stim cum sa il numim si incercam mereu sa umplem golul. Ajungem sa aruncam in noi ca intr-un cos fara fund prea multe mizerii si prea putine lucruri bune. Nu mai selectam nimic si ne purtam cu noi insine ca si cu nistre necunoscuti. Nu ne oprim nici o clipa sa ne ascultam sufletul, gandul sau vocea interioara. Ne sinucidem in fiecare zi dar din subconstient ne vine aceeasi replica mereu, fiind cel mai de pret lucru pe care l-am luat cu noi cand am venit sa construim aceasta lume: speranta. Daca macar pentru o clipa ne-am trezi si ne-am uni sperantele cat de mult s-ar schimba lumea si cat de tare ne-am hrani acel sentiment care toti il cautam?
Dupa acest experiment cu siguranta ne-am putea privi in ochi fara a resimti vreo vina, fara a evita sa se citeasca in ochii nostri abisul in care am cazut. Am gresit cazand dar gresim mai mult ramanand in abis iar sufletele ne ard tot mai tare. Alegem sa platim mai scump decat sa facem un efort minim sa redevenim ceea ce am fost candva: ingeri, cei mai buni.
Avem mult de invatat de la copii, ei iti pot spune acum ca te urasc iar peste putin timp sa te stranga in brate din tot sufletul, cu toata sinceritatea... Si atunci ma intreb...oare ceea ce facem pentru copiii nostri se numeste educatie sau manipulare? In incercarea noastra de a-i ocroti oare nu facem decat sa le deformam imaginea lumii ideale in care au ales sa se nasca?
Putem numi iad altceva decat suferinta din sufletul celui dezamagit, stors de energie, incercat de prea multe greutati?
Suntem flamanzi de un sentiment familiar dar pe care nu stim cum sa il numim si incercam mereu sa umplem golul. Ajungem sa aruncam in noi ca intr-un cos fara fund prea multe mizerii si prea putine lucruri bune. Nu mai selectam nimic si ne purtam cu noi insine ca si cu nistre necunoscuti. Nu ne oprim nici o clipa sa ne ascultam sufletul, gandul sau vocea interioara. Ne sinucidem in fiecare zi dar din subconstient ne vine aceeasi replica mereu, fiind cel mai de pret lucru pe care l-am luat cu noi cand am venit sa construim aceasta lume: speranta. Daca macar pentru o clipa ne-am trezi si ne-am uni sperantele cat de mult s-ar schimba lumea si cat de tare ne-am hrani acel sentiment care toti il cautam?
Dupa acest experiment cu siguranta ne-am putea privi in ochi fara a resimti vreo vina, fara a evita sa se citeasca in ochii nostri abisul in care am cazut. Am gresit cazand dar gresim mai mult ramanand in abis iar sufletele ne ard tot mai tare. Alegem sa platim mai scump decat sa facem un efort minim sa redevenim ceea ce am fost candva: ingeri, cei mai buni.
Azi...
Desi e vara...am inchis toate usile, mi-am pus ochelari de soare sa nu iasa lumina, sa nu intre praful.
Mai pandesc pe la ferestre uneori...dar e tot vant si rece. O clipa mi s-a parut ca e liniste, ca a rasarit soarele si am facut un pas in afara lumii mele dar soarele rasarise doar in dreptul unei ferestre.
O umbra cenusie le acoperea pe celelalte si soarele nu reusea sa o strapunga.
Am pornit ventilatorul dar a ramas intepenit in panza de paianjen si praf... Am deschis odaia din fata dar si acolo se lasase praful dar parca, totusi, se simtea un miros de speranta. Langa ferestrele prafuite, florile aproape s-au ofilit. In lumina tomnatica de aici se mai simtea putin caldura verii apuse...era putin mai bine doar ca...nu locuiesc in odaia din fata si am fost atat de ocupata incat pentru un timp am si uitat ca mai exista.
Parca m-am mai incalzit putin...o sa-mi pun si o patura sa ma umplu de caldura pentru cand voi pleca iar. E liniste acum, timpul sta in loc iar eu...eu as vrea sa adorm dar mi-e frica sa nu-mi fie furata eternitatea.
Privesc spre geam dar nu reusesc sa vad afara. Apoi, observ ca pe scrinul din coltul stang al odaii nu s-a asezat praful, inca sclipeste, dar nu ma incumet sa ma apropii. Stiu ce adevaruri incontestabile tin acolo si nu simt sa-mi reamintesc acum. Mi-e frica sa nu pornesc o furtuna si in locul asta si sa ma pierd de tot. Nu e nimeni sa ma prinda...
Gandurile s-au mai potolit, s-au incadrat in atmosfera statica a odaii. Lacrimile s-au uscat. Se instaleaza linistea...o liniste apasatoare. In gat, au urcat cuvinte nerostite in asteptarea unui tipat de eliberare. Ieri, le simteam parca, mai usoare, azi, au un accent plumburiu.
Se insereaza...o toropeala dulce ma invaluie. Ma lupt sa-i rezist...privesc in gol si stiu ca ma va rapune... Ma supun, ma infasoara in caldura si liniste, e dulce-amaruie, transparenta, odihnitoare si cu miros familiar, de bunatate.
Mai pandesc pe la ferestre uneori...dar e tot vant si rece. O clipa mi s-a parut ca e liniste, ca a rasarit soarele si am facut un pas in afara lumii mele dar soarele rasarise doar in dreptul unei ferestre.
O umbra cenusie le acoperea pe celelalte si soarele nu reusea sa o strapunga.
Am pornit ventilatorul dar a ramas intepenit in panza de paianjen si praf... Am deschis odaia din fata dar si acolo se lasase praful dar parca, totusi, se simtea un miros de speranta. Langa ferestrele prafuite, florile aproape s-au ofilit. In lumina tomnatica de aici se mai simtea putin caldura verii apuse...era putin mai bine doar ca...nu locuiesc in odaia din fata si am fost atat de ocupata incat pentru un timp am si uitat ca mai exista.
Parca m-am mai incalzit putin...o sa-mi pun si o patura sa ma umplu de caldura pentru cand voi pleca iar. E liniste acum, timpul sta in loc iar eu...eu as vrea sa adorm dar mi-e frica sa nu-mi fie furata eternitatea.
Privesc spre geam dar nu reusesc sa vad afara. Apoi, observ ca pe scrinul din coltul stang al odaii nu s-a asezat praful, inca sclipeste, dar nu ma incumet sa ma apropii. Stiu ce adevaruri incontestabile tin acolo si nu simt sa-mi reamintesc acum. Mi-e frica sa nu pornesc o furtuna si in locul asta si sa ma pierd de tot. Nu e nimeni sa ma prinda...
Gandurile s-au mai potolit, s-au incadrat in atmosfera statica a odaii. Lacrimile s-au uscat. Se instaleaza linistea...o liniste apasatoare. In gat, au urcat cuvinte nerostite in asteptarea unui tipat de eliberare. Ieri, le simteam parca, mai usoare, azi, au un accent plumburiu.
Se insereaza...o toropeala dulce ma invaluie. Ma lupt sa-i rezist...privesc in gol si stiu ca ma va rapune... Ma supun, ma infasoara in caldura si liniste, e dulce-amaruie, transparenta, odihnitoare si cu miros familiar, de bunatate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)