Papadii pentru mine

         Textul a fost scis pentru mine de sora mea dupa prima si ultima discutie sincera si deschisa pe care am avut-o.

"Galbene,albastre,rosii...Aniei ii placeau toate florile.
E sora mea mai mica.
Vara ii faceam moristi din urzici moarte.Ii placeau.O incantau insa papadiile trecute din floare.Tragea aer in piept si sufla apoi tare,tare...ca orice copil.Le admira zborul"si eu vreau".Vroia sa zboare!
Nu mergea inca la scoala pe atunci.
O iubeam.Dintre toti era cea mai mica.Rasfatata tuturor.
Umblam desculte pe pajiste...noi si mieii.
-Ania,intinde mainile asa!
Ea ma asculta.Intindea manutele mici.Ne roteam pana ameteam si cadeam intre flori.Izbucneam in hohote de ras.Da,era vara.Si asa a fost,Ania.
Mama a trebuit sa plece intr-o seara.Tata a mers cu ea"o sa se faca bine",mi-a zis"ai grija de copii".
Pentru tine,a ramas acolo pe veci.Pentru mine,s-a intors.S-a intors intotdeauna.Este si acum,in felul ei.Pentru tine nu a fost niciodata.Eu nu stiam atunci,am inteles cand era prea tarziu am plans toata ziua.Apoi am scris...asta!
Te-a iubit si in felul ei neinteles te iubeste si azi.
Odata-erai mititica-te tinea in brate.Erati in gradina si-ti spunea:"Ce m-as face eu fara tine?As muri".Si iar"Ce m-as face eu fara tine?"i-ai raspuns spre hazul tuturor"Ai mura!"Radeam de cate ori ne aminteam,radem si azi cu glas trist.
Nu am fost intotdeauna acolo pentru tine,eram si eu tot copil.
Intinde mainile,Ania,sa ne dam drumul,sa ne rotim,sa cadem iar intre flori si verdeata-amara verdeata-,sa ne prapadim de ras.
Intinde mainile,Ania,daca tu vei cadea,voi cadea si eu...dar tu vei fi deasupra."

Sunt confuza...

     Incerc sa imi gasesc cuvintele pentru a scrie ce simt si nu reusesc. Cuvintele parca s-au risipit iar tot ce a ramas e un gust amar. Nici macar cu mine nu mai pot vorbi. M-am mintit atat de mult incat nici eu nu mai stiu ce simt. Refuzam sa cred ca sunt asemenea celorlalti desi repetam cu hotarare "din acelasi aluat suntem toti". Mi-am trantit o usa in fata! Imi analizez singura fiecare reactie, fiecare gand de parca eu si Ania am fi doua personaje diferite si nu sunt convinsa ca asta e rau. Vreau sa ma schimb mereu si niciodata nu sunt multumita de mine. Sunt prea orgolioasa sa recunosc. Mi s-a intiparit undeva in subconstient ca trebuie sa fiu sobra, sa impun respect, sa par intangibila...si am reusit in pretul e cam mare. nu mai stiu cine sunt si sunt mereu in cautarea mea. Caut raspunsuri si confirmari. Cred foarte mult ca totul e in noi, si bun si rau, numai ca fiecare trebuie sa definim ce inseamna in conceptia noastra acesti doi termeni. Consider ca nu e mare diferenta doar ca suntem influentati de ceea ce ni s-a spus de cand eram copii ('nu e voie/frumos/bine sa desenezi pe manuta'si multe altele) care nu fac decat sa spulbere visul de a deveni artisti, mecanici, regi sau regine. Sincer eu asta imi doream sa devin -regina- cand eram mica, iar cand am aflat ca nu se poate la noi in tara am vrut sa devin vanzatoare...bineinteles ca nici asta nu s-a putut pentru ca asteptarile parintilor erau altele iar eu am ramas pe ganduri, dezorientata si trista ca nimic din ce imi doresc eu nu se poate. Apoi am descoperit ca viata mea nu e ca a celorlalti copii, ca eu sunt cea care trebuie sa se maturizeze mai repede, ca dintre toti viata m-a ales pe mine sa "cresc mare" si chiar nu voiam. Voiam sa fiu copil,sa am prieteni, sa nu plang, sa nu imi doresc sa fiu copilul altcuiva, sa nu imi doresc sa mor la o varsta la care credeam ca asta ar fi scaparea dintr-o viata pe care o vedem din ce in ce mai grea. Am incercat chiar sa ma sinucid tinandu-mi o perna pe fata timp de cateva secunde...apoi mi-am spus ca Dumnezeu ii chinuie pe cei pe care ii iubeste si am crezut in asta pana cand am inceput sa ma intreb daca exista Dumnezeu, pana cand am crescut si am crezut ca sunt singura, nimeni nu ma vrea si nimeni nu ma iubeste. Am cautat afectiune in alta parte dar acum nu pot decat sa ma bucur ca m-am oprit la timp, ca am inteles ca prin cea ce se intampla nimeni nu razbuna pe mine pentru faptul ca exist.