Incerc sa imi gasesc cuvintele pentru a scrie ce simt si nu reusesc. Cuvintele parca s-au risipit iar tot ce a ramas e un gust amar. Nici macar cu mine nu mai pot vorbi. M-am mintit atat de mult incat nici eu nu mai stiu ce simt. Refuzam sa cred ca sunt asemenea celorlalti desi repetam cu hotarare "din acelasi aluat suntem toti". Mi-am trantit o usa in fata! Imi analizez singura fiecare reactie, fiecare gand de parca eu si Ania am fi doua personaje diferite si nu sunt convinsa ca asta e rau. Vreau sa ma schimb mereu si niciodata nu sunt multumita de mine. Sunt prea orgolioasa sa recunosc. Mi s-a intiparit undeva in subconstient ca trebuie sa fiu sobra, sa impun respect, sa par intangibila...si am reusit in pretul e cam mare. nu mai stiu cine sunt si sunt mereu in cautarea mea. Caut raspunsuri si confirmari. Cred foarte mult ca totul e in noi, si bun si rau, numai ca fiecare trebuie sa definim ce inseamna in conceptia noastra acesti doi termeni. Consider ca nu e mare diferenta doar ca suntem influentati de ceea ce ni s-a spus de cand eram copii ('nu e voie/frumos/bine sa desenezi pe manuta'si multe altele) care nu fac decat sa spulbere visul de a deveni artisti, mecanici, regi sau regine. Sincer eu asta imi doream sa devin -regina- cand eram mica, iar cand am aflat ca nu se poate la noi in tara am vrut sa devin vanzatoare...bineinteles ca nici asta nu s-a putut pentru ca asteptarile parintilor erau altele iar eu am ramas pe ganduri, dezorientata si trista ca nimic din ce imi doresc eu nu se poate. Apoi am descoperit ca viata mea nu e ca a celorlalti copii, ca eu sunt cea care trebuie sa se maturizeze mai repede, ca dintre toti viata m-a ales pe mine sa "cresc mare" si chiar nu voiam. Voiam sa fiu copil,sa am prieteni, sa nu plang, sa nu imi doresc sa fiu copilul altcuiva, sa nu imi doresc sa mor la o varsta la care credeam ca asta ar fi scaparea dintr-o viata pe care o vedem din ce in ce mai grea. Am incercat chiar sa ma sinucid tinandu-mi o perna pe fata timp de cateva secunde...apoi mi-am spus ca Dumnezeu ii chinuie pe cei pe care ii iubeste si am crezut in asta pana cand am inceput sa ma intreb daca exista Dumnezeu, pana cand am crescut si am crezut ca sunt singura, nimeni nu ma vrea si nimeni nu ma iubeste. Am cautat afectiune in alta parte dar acum nu pot decat sa ma bucur ca m-am oprit la timp, ca am inteles ca prin cea ce se intampla nimeni nu razbuna pe mine pentru faptul ca exist.
Candva am iubit o fata ca tine, Annia. Numai eu stiu cat am iubit-o, dar nu asta e important in comentariul meu. Spun ca am iubit-o, deci am descoperit-o si te inteleg. Cat s-o fi adunat in tine?
RăspundețiȘtergereImi pare bine ca ai deschis blogul, terapia prin scris este benefica, am experimentat-o.
Scrii frumos, pe inteles, cu experienta de viata, exprimi sentimente si nu cuvinte.
Cu timpul o sa te cizelezi si mai mult, abia astept.
"trebuie sa fiu sobra, sa impun respect, sa par intangibila..." - te rog sa nu iti impui un rol. Este o mare tragedie, te pierzi ca om si ii pierzi si pe cei din jurul tau. Apoi ajungi sa te minti singura, zi de zi. Dar din ce citesc, esti constienta, nu exista pericolul asta.
Fa-ti timp si scrie.
Da, intradevar sunt constienta. Trebuie sa lupt pe 2 fronturi...trebuie sa ma (re)descopar si in acelasi timp sa nu dezamagesc pe nimeni. Oricum, pot sa spun ca e bine in lumea mea,m-am impacat intr-o oarecare masura cu mine. Acum pot sa inteleg si sa aleg pentru mine.
RăspundețiȘtergere